Cezar 3

      Ramalda si Jonathan erau foarte fericiti impreuna. Calareau ore in sir, Ramalda pe Cezar si Jonathan pe Cente. Nu se plictiseau niciodata unul de altul.
      Jonathan a invatat de la Ramalda cum sa fie liber, cum sa se distreze, iar ea a invatat sa traiasca precum o printesa. Se mai si certau cei doi, dar cum dragostea lor era foarte mare se impacau imediat. Dupa spusele satenilor nu se mai vazuse un cuplu atat de fericit de mult.
     Intr-o zi cand nu era nici prea cald nici prea frig, Ramalda si Jonathan s-au hotarat sa incerce un traseu nou. Au echipat caii si au pornit.
     Au mers prin padure, apoi s-au oprit la un izvor. Au baut apa si s-au odihnit un pic.
     In timp ce stateau, pe langa ei au trecut doua fete, printese. Acestea erau prietenele Lucyndei care la randul lor au fost indragostite de print, dar deoarece nu erau la fel de instarite ca si Lucy nu l-au putut avea. I-au aruncat flori din cosurile lor si i-au facut semne sa vina cu ele, fara sa bage de seama prezenta Ramaldei. Jonathan le-a zambit inapoi. Cand Ramalda a vazut scena aceasta s-a ridicat si a vrut sa plece. Atunci el le-a lasat pe cele doua si a revenit cu atentia asupra printesei lui:
       -Dar ce s-a intamplat?
      -Cum adica? Jonathan noi suntem casatoriti si ne-am jurat iubire, iar tu te uiti la alte printese? Am stiut eu ca ar fi trebuit sa plec in noaptea aceea de la castel...a spus Ramalda dezamagita.
      -Stai! Nu asta a fost intentia mea- a adaugat Jonathan- nu voiam sa te supar. Ele imi sunt prietene , dar pe tine te iubesc.
     Ramalda i-a facut semn ca nu mai conteaza si sa urce pe cal pentru a se intoarce la castel.
     Au mers in tacere cam un sfert de ceas, apoi au realizat ca s-au pierdut. Nu mai stiau pe unde sa mearga. Ramalda a sugerat drumul mai umbrit de soare, iar Jonathan pe celalalt.
     Din cauza orgoliului lor fiecare a mers pe drumul ales, sperand ca vor ajunge la castel.
     Din nefericire, Jonathan a ajuns intr-un ceas la castel, dar Ramalda nu era de gasit.
     Aceasta a gasit o casa parasita, din lemn, undeva in mijlocul padurii. Din curiozitate a intrat inauntru. A descalecat si l-a legat pe Cezar de un stalp. Casa nu mai avea acoperis sau geamuri. Mai erau numai peretii si cateva grinzi. Ramalda pasea usor peste lemnele daramate de o furtuna probabil. Deodata printre ramuri a trecut o veverita, fix pe langa picioarele lui Cezar. Atunci acesta s-a speriat si si-a tras cu putere capul din capastru. Astfel bucatile de bustean de care era legat au cazut peste el. A reusit sa iasa un pic, dar piciorul lui era inca prins. Ramalda a auzit nechezatul lui Cezar si a venit intr-un suflet. A incercat sa ridice lemnele, dar erau prea grele. S-a asezat la capul lui si l-a mangaiat spunandu-i ca totul va fi bine.
        Au stat asa cam doua ore. Afara incepuse sa se intunece si sa se faca racoare. Ramalda nu stia ce sa faca. Drumul inapoi era intortochiat si nu stia sa se intoarca. Spera in continuare ca cineva sa o auda sau sa treaca pe acolo. Ii parea rau ca nu l-a ascultat pe Jonathan si ca se certasera.
         In tot acest timp printul anuntase tot castelul de disparitia Ramaldei. Stia ca nu ar fi trebuit sa o lae singura. L-a luat pe Cente si a plecat in cautarea ei. a cutreierat padurile in lung si in lat, dar nici urma de Ramalda.
        Soarele apunea, iar Jonathan isi pierdea speranta. La un moment dat, cand era gata sa renunte, a vazut pe jos esarfa Ramaldei apoi niste urme de copite. Fata lui s-a luminat si a pornit in galop pe drumul cu urme. Nu dupa mult timpa vazut casa daramata, apoi a auzit-o pe Ramalda. Aceasta s-a ridicat si l-a vazut:
        -Jonathan, nu credeam ca o sa mai vii. Imi pare rau! Ar fi trebuit sa te ascult.
       -Nu! Este vina mea, nu ar fi trebuit sa te parasesc! spunea printul in timp ce descaleca.
         Amandoi s-au apropiat de Cezar si si-au dat seama ca nu pot ridica lemnele cazute. Calul si-a dat seama ca cei doi incearca sa il ajute asa ca si-a adunat toate fortele si impreuna cu ei a reusit sa iasa de sub morman. S-a ridicat falnic si a inceput sa alerge.
         Ramalda si Jontahan s-au asezat in iarba privind apusul de soare si pe cei doi cai ce se jucau. Au petrecut noaptea acolo deoarece caii nu se putea intoarce pe intuneric.
        Aceasta a adormit in bratele lui Jonathan. Atunci el si-a dat seama ca printesa lui este cea mai importanta. Cezar si Cente s-au intins langa ei si i-au vegheat toata noaptea.
         A doua zi, dupa ce au privit rasaritul au pornit inapoi spre castel.

Cezar 2

           Ei bine dupa cum spuneam Ramalda si Cezar au plecat impreuna, fericiti, spre apus, intorcandu-i spatele printului. Au trait impreuna astfel multi ani dupa aceea. In tot acest timp s-au schimbat multe..
          Ramalda dorind sa evadeze din lumea normala, dorind sa fie libera, a intrat in Tribul Weirdo. A renuntat la cartofi si pui si a trecut la iarba, a trecut de la a fi o simpla tarancuta la cea mai cunoscuta calareata din trib. Toata lumea o venera si o admira. Ramalda era in sfarsit fericita. Pe de alta parte, printul nu ducea o viata chiar atat de buna. Tatal sau, regele Leonidas, il obliga sa se insoare cu o printesa de departe, din alt regat. Tatal fetei il cunoscuse pe printul Jonathan si era de acord ca acesta sa se casatoreasca cu fiica sa, care era putin irascibila. Jonathan si Lucy au fost nevoiti sa se intalneasca. Ea era nerabdatoare, doarea sa il cunoasca si sa aiba multi copii, dar, din pacate, Jonathan nu simtea la fel.
     Si pana la urma s-au intalnit, s-au privit de sus pana jos, iar Jonathan s-a asezat pe banca cu un aer dispretuitor. Lucy incerca sa ii atraga atentia, sa il faca sa se uite la ea, sa o ia in brate, sa o sarute, dar Jonathan nimic. Nemaiavand ce sa faca Lucy a inceput sa ii povesteasca despre castelul tatalui ei si despre caii pe care ii detine, despre mancarea de cea ma buna calitate cu care ii hraneste, despre nenumaratele masini si nenumaratele terenuri pe care le aveau. Atunci ochii lui Jonathan au inceput sa sclipeasca, s-a intors catre ea si i-a spus:
         - Of , Lucy ! Pana acum nu mi-am dat seama de cat de mult insemni pentru mine si de cata nevoie am de tine! Te rog sa ramai in viata mea pentru totdeauna pentru ca ... si atunci vorbele lui Jonathan au fost oprite de sarutul lui Lucy, care era in extaz.. Jonathan, cel cu parul in vant, i-a marturisit dragostea chiar ei.
            Si asa au ramas Lucy si Jonathan impreuna in zilele ce au urmat. Lucy era fericita, dar dorea sa fie sigura ca Jonathan nu ii va scapa asa ca dorea sa se marite cat mai repede. Astfel s-a dus in camera sa si i-a explicat cum ea vrea sa se casatoreasca in maxim o saptamana :
           -Dragul meu Jonathan , haide sa ne casatorim peste 3 zile! Stiu ca este devreme, stiu ca inca nu ne cunoastem asa bine, dar eu simt acel ceva, simt ca imi tresalta inima cand te vad venind spre mine, cand pui mana pe mine simt numai fiori. Deci spune-mi , ma iubesti cu adevarat? Spune-mi ca sa stiu daca ma meriti.
          - Dar scumpa mea raza de soare, cum poti gandi astfel? Evident ca tin la tine, la sufletul tau si la frumusetea ta !
           - Dar ma iubesti?!
          Atunci Jonathan o privi pe Lucy si rosti cuviintele magice;
           -Da Lucy te iubesc! Cu adevarat te iubesc!
       Lucy ii sari atunci de gat si fugi indata sa se apuce de pregatiri. In acea seara Jonathan s-a dus la caii sai si le-a spus asa :
         -Imi pare rau, imi pare rau ca va trebui sa o suportati, dar avem nevoie de grauntele ei si de terenurile ei! atunci Cente scutura din cap...Da stiu ca e irascibila, si da stiu ca nu este nici foarte frumoasa si poate nici cea mai desteapta, dar pentru binele nostru, al meu si al vostru, prieteni dragi, ma voi sacrifica!
         In acest timp Ramalda aflase de nunta celor doi, dar ea aflase doar partea buna, ca intregul oras. Aceasta, cum avea o inima mare, s-a gandit ca ar fi frumos sa mearga cu Cezar la nunta pentru a-i aminti lui Jonathan ce cal frumos are si pentru  a-i arata ca l-a pastrat la fel de ingrijit, la fel de cuminte si devotat. Ea credea ca Jonathan va fi extrem de fericit deoarece se casatoreste, iar Cezar va fi doar un motiv in plus de bucurie.
       Astfel Ramalda pleaca hotarata spre castel. Aceasta dorea sa ajunga mai repede pentru a avea timp inainte de nunta sa il pregateasca pe Cezar.
          In tot acest timp Jonathan se chinuia sa amane nunta. La inceput a incercat sa se dea bolnav. dar s-a vindecat instantaneu cand a aflat ca prietena sa de 100 de kg dorea sa ii faca un masaj, adica Lucy. Apoi a incercat sa inventeze o plecare in alta tara, dar ea era mereu cu ochii pe el :
            -Jonathan draga, vrei cumva sa pleci, sa ma parasesti? Adica nu ma mai iubesti? Adica eu nu stiu ca de fapt mergi la aia de te tot cheama la caii ei? La aia din satul vecin, aia care iti trimite scrisori noaptea de te intreaba daca dormi? Nu pleci nicaieri dragul meu, vei sta cu mine.
           -Dar iubita mea cum poti crede asta? Eu te iubesc! Cu adevarat te iubesc!
         Ei si astfel niciunul din planurile printului nu au fost de folos. Astfel l-a chemat pe amicul sau de incredere Cornelius sa il ajute cu un sfat:
            _Prietene, uite ce afec nevoia din om, va trebuii sa ma casatoresc cu Lucy, cu scorpia cicalitoare , cat un dulap 2/2..ce ma fac?
             -Dar nu poate fi atat de rau..spunea Cornelius.
            -Da? Nu poate fi atat de rau?! Azi noapte stateam linistit in pat si deodata o aud ca vine, o auzisem din gradina, si am incercat sa ma fac ca dorm. Nici nu am apucat sa inchid ochii bine ca o si simt cum se tramnteste in pat langa mine. Dar eu nu mai eram acolo de mult. Zburasem 2 metri mai incolo. Cand m-am intors inapoi in pat a inceput sa sforaie, apoi sa se foiasca, sa se urce peste mine. Cum voi putea eu sa imi petrec restul vietii cu o femeie care ma poate omora in somn?
          Cand Cornelius se pregatea sa il consoleze pe amicul sau, pe usa camerei intra seful trupelor:
             Jonathan, un calaret necunoscut imbracat intr-un sac de cartofi cu pene a intrat in curtea castelului!
      S-au ridicat si au iesit toti afara.
             Calareata din sac era Ramalda pe Cezar. Venea sa il bucure pe print, sa ii arate cat de sus a ajuns.
             -Jonathan l-a recunoscut pe Cezar si a oprit imediat trupele pregatite de atac:
              -Stati! Aceasta taranca este de pe aici, ea este calare pe maretul Cezar!
               Ramal;da s-a oprit in fata printului, a descalecat si s-a prezentat:
              -Eu sunt Ramalda, ma mai stiti? Mi l-ati incredintat pe Cezar acum 3 ani.Uitati cat de frumos este, la fel ca si atunci cand l-am luat.
              Jonathan ramasese uimit de schimbarea Ramaldei. Crescuse, se transformase dintr-o copila intr-o femeie in toata firea. Era fermecat, pana si in sacul de cartofi lui i se parea ca ea arata mirific.
              -Dar ce te aduce aici Ramalda?
             -Am aflat de nunta si m-am bucurat, am crezut ca doriti ca Cezar sa va fie alaturi in momentele acestea! Ma bucur ca v-ati gasit pe cineva ca dumnevoastra.
           -Ce vrei sa spui?
            -Pai de vita nobila, cu nasul pe sus, cu tacamuri de aur...
             Jonathan nu baga in seama vorbele Ramaldie, era cucerit de frumusetea ei! Tot ce dorea era sa o priveasca mai mult.
             Ramalda dupa ce terminat de spus de ce a venit, a dorit sa se indrepte spre iesire, dar printul a oprit-o.
           -Stai, ramai aici in noaptea asta. Este deja tarziu , iar mie mi-ar face placere sa il am pe Cezar apropae din nou, in grajdul sau vechi. Ramai!
          Ramalda era tentata, si intradevar se intunecase. Astfel a acceptat. Cezar a fost dus in grajd, iar Ramalda a fost condusa in camera ei. Din cand in cand privirile celor doi se intalneau pentru cateva secunde, apoi iar se separau. Tot asa pana sus la camera Ramaldei ce era vizavi de camera printului. Lucy dormea in noaptea aceea la ea la castel, deci printul era liber sa o priveasca pe Ramalda, dar totusi fara ca oamenii sai sa stie. Era de neconceput ca printul cu parul in vant sa fie atras de o taranca.
          Ramalda a primit haine frumoase, de matase si a fost servita ca o regina la masa cu printul deoarece el ordonase astfel. a privit-o indelung pe tot parcursul mesei, dar ea nu baga de seama. Asta il macina pe print, dar nu avea ce sa faca.
           Timpul somnului a venit si trebuiau sa se indrepte spre camerele lor. Au urcat impreuna pe scari fara sa scoata o vorba, apoi cand a venit momentul despartirii s-au uitat unul la altul , iar ochii lor s-a intalnit din nou, acum pentru mai mult timp. Ramalda a ramas incremenita, nu mai vazuse pana atunci un albastru atat de puternic, de stralucitor. Jonathan era prins parca intr-o vraja, ochii sai sclipeau atat de tare, incat ii putea vedea de la departare. Acest moment de poveste a fost intrerupt de unul din oamenii printului ce venea sa aduca paturi noi. Atunci magia s-a rupt si au intrat fiecare in camera sa. Ramalda nu mai simtise asa ceva pana atunci, i se parea ciudat, era fericita fara motiv. Printul se gandea numai la ea, cum sa faca sa o vada din nou.
              In toiul noptii niciunul nu putea dormi. Ramalda nu suporta sa stea inchisa in camera asa ca iesi in curte si se aseza pe o banca. Jonathan nu putea nici el dormi deoarece gandul ii stateau numai la Ramalda astfel s-a gandit sa iasa sa ia o gura de aer.
               Cand Jonathan a vazut-o l-au trecut fiorii, iar Ramalda s-a speriat si a vrut sa fuga. Atunci printul a prins-o de mana si i-a spus:
            -Stai, nu fugi, nu te speria, sunt doar eu. Aseaza-te inapoi sa vorbim, stii si tu ca ce s-a intamplat mai inainte nu a fost doar o privire inocenta. Vreau sa te cunosc..
           -Ramalda se emotiona, nu mai stia ce sa spuna. S-a asezat pe banca, cu spatele la print. Nu mai dorea sa simta acel gol in stomac din nou provocat de privirea calda a printului.
             Jonathan ii oferi un trandafir si ii sopti:
            -Intoarce-te, sa stam ca mai inainte, fata in fata, ochi in ochi, sa te pot privi in lumina lunii.
           Ramalda nu voia, dar inima s-a impotrivit. Astfel privirea ei a intalnit din nou ochii de azur ai printului si nu s-au mai putut desprinde. Au stat asa minute in sir, fata in fata, ochi in ochi.
           Niciunul nu dorea ca asta sa se intample, dar incet incet se indragosteau unul de altul, desi stiau ca dragostea lor este imposibila. Jonathan o iubea, dar inima lui ii era vanduta lui Lucy, iar Ramalda nu putea renunta la viata ei libera, pe campii, desii simtea acei fiori, acei fluturi ce nu-i mai simtise niciodata .
           Toata noaptea s-au privit cu fericire, dar inauntrul lor erau constienti ca nu se putea intampla una ca asta.
           A doua zi era nunta asteptata cu nerabdare de Lucy. Ramalda se trezise zambind pana cand a realizat ca astazi e ziua in care visele ei se incheie, in care nu o sa mai poata sa isi priveasca printul cu nostalgie. Jonathan se trezise devreme pentru a se face gata. La un moment dat amandoi au iesit din camere. Dar de data aceasta capetele s-au coborat in pamant, si au luat-o in parti diferite ale holului.
         Totul era pregatit de nunta: oaspetii erau aici, Lucy reusise sa intre in rochia de mireasa, iar Jonathan isi pregatise verighetele. Ramalda il adusese pe Cezar la altar iar apoi se ascunsese intr-un colt.
         Ceremonia a inceput. Lucy se apropia cutremurand scaunele, iar Ramaldei incepuse sa ii curga o lacrima, apoi mai multe.
          -Printesa Lucynda de Brond il iei in casatorie pe printul Jonathan Leonidas?
          -Eu Lucynda de Brond, il iau de bunavoie si nesilita de nimeni pe Jonathan in casatorie!
         Preotul continua cu intrebarile:
          -Printe Jonathan Leonidas o iei pe Lucynda de Brond sa iti fie soata tot restul vietii, pana cand moartea va va despartii?
        Cand Ramalda a auzit aceste cuvinte a izbucnit in plans, iar Cezar a simtit-o. Atunci acesta a fugit spre ea, i-a facut semn si a luat-o in spinare. A inceput sa fuga spre iesirea din castel. Jonathan avea de ales intre Lucy si Ramalda. Inima sa spunea ceva, dar creierul altceva.
           Jonathan si-a amintit privirea Ramaldei si a stiut ce trebuia sa faca. A pornit repede spre grajd si s-a urcat pe Cente. Acesta a inceput sa galopeze rapid pe urmele Ramaldei.Acesta a sarit peste tot ce i-a aparut in cale, a ocolit, a derapat. In atmosfera aceasta haotica pantalonii stramti ai printului se rupea incet incet, dar lui nu ii pasa.O cauta in continuare pe Ramalda. Acesta a gasit-o exact in locul unde fugise prima oara cu Cezar. A decsalecat si a privit-o de la spate cum suspina. S-a apropiat incet si i-a pus mana pe umar.
          - Te-am gasit!
          - Ce faci aici? Tu trebuie sa fi cu Lucy, nu cu mine, dragostea noastra e interzisa!
        - Nu! Nu pot trai fara tine, am nevoie de tine in viata mea, de privirea si rasul tau. Trebuie sa ma crezi, nu am mai simtit astfel inainte, Te rog asculta-ma si deschide-ti inima!
          Ramalda, cu ochii in lacrimi, a simtit fiori. S-a ridicat de pe iarba si l-a privit pe Jonathan.
            -Intradevar si eu simt la fel, nu pot sta fara privirea ta nici o clipa, dar cum putem rezolva, eu o simpla tarancuta sa ma casatoresc cu un print?
          - Draga mea Ramalda, dragostea invinge totul, vom razbate si ne vom impotrivii lumii! Ai incredere!
           Cei doi s-au intors la castel impreuna pe Cezar. Lumea a fost uimita, iar rochia lui Lucy plezni pe ea de suparata ce era. Ramalda si Jonathan au facut chiar in acea zi nunta, o nunta ca in povesti cu Cezar si Cente alaturi!  Si acum putem auzi tropotele lui Cente in cautarea Ramaldei, daca suntem atenti la padure, in fundul ei unde statea asunsa Ramalda cu Cezar. <3
       

Povestea mea

    Niciodata nu am crezut ca voi ajunge aici; ca voi ajunge sa cunosc aceste fiinte atat de bine sau ca voi avea o legatura atat de stransa cu ei incat sa nu pot trai fara sa ii vad, sa ii simt. Si totusi niciodata nu stii ce are viata pregatit pentru tine, mereu te surprinde cum m-a surprins si pe mine cu acesti caluti iubitori, cu toate aventurile petrecute alaturi de prietenii mei si cu lectiile mai dureroase sau nu.
        Cum am ajuns sa intru in lumea aceasta magica?..ei bine de cand eram mica imi placeau toate animalele, ma simteam bine langa ele, protejata. Simteam ca ele te iubesc neconditionat, nu le pasa daca esti frumos sau nu, daca esti slab sau gras, ele te vor iubi mereu. Cand am crescut un pic mai mare am fost la mare cu parintii mei. Acolo, intr-o seara, am vazut un cal, dar nu orice cal, primul meu cal. Nu mai vazusem pana atunci in realitate. Imi era frica sa ma apropii, dar pana la urma am reusit. Cand i-am simtit rasuflarea calda in palma mea si cand m-am uitat in ochii sai calzi am stiut ce voi face de acum inainte. Gandul meu statea numai la caluti, camera era plina de poze, postere, desene numai cu tema cailor: manzi, cai galopand, calareti si tot ce se putea. Pasiunea mea m-a condus la centrul de echitatie unde am invatat cum sa ma imprietenesc cu aceste fapturi minunate si iubitoare. Am invatat sa calaresc, pasii de baza si pe urma restul , incetul cu incetul. Nu a fost usor, dar acuma savurez fiecare moment petrecut alaturi de cai. Au fost si cazaturi, lovituri si a aparut nesiguranta: eu nu pot face asta! " Daca voi cadea din nou? ". Au fost momente grele dar simteam ca nu pot sa ma despart de lumea aceea asa pur si simplu, aveam nevoie de ea. Calutii ma calmau, ma faceau sa ma simt increzatoare atunci cand ma priveau in ochi. Atunci am trecut peste teama mea si m-am urcat din nou in sa.
      Au urmat cele mai frumoase momente din viata mea. Cand calaream simteam ca viata mea are sens, ca sunt libera, independenta, doar eu si calul meu. El ma asculta si ma intelegea, ii puteam spune orice. Nu ma judeca, ma iubea asa cum eram si niciodata nu se ferea de afectiunea mea.
     Cu timpul, cu ajutorul sfaturilor pietenilor, am capatat incredere in calul meu, am capatat increderea sa trec impreuna cu el peste orice obstacol. Am realizat ca el simte orice miscare de a mea si ca e atent la fiecare sunet ...el depindea de mine si eu de el in acelasi timp. Atunci cand mie mi-a fost greu a fost alaturi de mine, iar cand lui i-a fost frica de drumul ce il avea in fata eu i-am inspirat incredere si a mers mai departe. Daca eu i-am spus ca e bine, ca nu se intampla nimic, a avut incredere si a pornit.
      Nu ma asteptam sa ma atasez asa mult de aceste fiinte, caii. La inceput a fost doar un hobby , dar acum e mai mult de atat. Mi-as dori sa ma trezesc in fiecare dimineata langa ei, sa ii aud cum sforaie langa mine, cum se foiesc prin fan. Mi-as dori sa stau tot timpul intre ei, sa vorbim, sa ne plimbam, sa ne jucam pe campiile de vis pe unde calarim.
     Echitatia pentru mine nu este doar un sport ci un mod de viata, iar calul nu este un obiect pe care incalec si descalec, el este prietenul meu care cateodata ma supara, cateodata ma iubeste, stie sa ierte si in acelasi timp stie cum sa fie un partener devotat. El m-a invatat niste lectii care nu le-as fi aflat , m-a invatat sa am incredere, sa fiu echilibrata si sa iubesc oamenii fara sa ii judec. Mereu cand am fost suparata am putut sa imi ascund lacrimile in coama sa, cand mi-a fost teama am putut sa il privesc in ochi si sa ii spun ce ma sperie, iar el isi lipea botul sau cald de mine ca si cum mi-ar fi spus :"Totul e bine, eu sunt aici!."  El era primul care simtea ca mi-e rau sau ca mi-e bine. Plangeam impreuna si ne bucuram impreuna.
     In momentul de fata nu imi pot imagina viata fara ei, orice ar fi si oriunde as ajunge, orice mi-ar pregatii viata ei vor fi cu mine mereu. Am nevoie de ei sa imi completeze viata. Au adus in viata mea adrenalina, dar si linistea, bucuria, dar si tristetea. Mi-au aratat ce inseamna sa fii puternic, sa nu te lasi invins niciodata, sa incerci pana resusesti. Ei sunt cei mai buni prieteni ai mei si asta nu se va schimba niciodata! <3
    

Cezar 1

    Cezar este un calut frisian, extrem de prietenos, care se ataseaza repede, cu o coama neagra si lunga ce ii acopera din cand in cand ochii sai calzi. Acesta locuieste intr-un castel, impreuna cu stapanul sau si cu prietenii sai D'Artagnan, Cente, Petre si Sophie. Cezar, desi e prietenos, este in acelasi timp un calut singuratic, nu are incredere in oameni. Totusi toate acestea urmeaza sa se schimbe cand Cezar o intalneste pe Ramalda, o simpla taranca .
     Aceasta ajunsese din greseala la castel atunci cand cauta mure si fragi pentru familia ei. Ramalda il stia pe print dar nu stia ca acesta avea cai. Ramalda din copilarie iubea caii , iubea sa fie langa ei, sa ii curete, sa ii ingrijeasca, orice legat de aceste fiinte minunate. Ajunsa la castel nu rezista sa nu intre; din fericire portile erau deschise deoarece era festival. Tarancuta s-a ascuns prin multime si a ajuns inauntru. Incaperea era atat de mare incat abea vedeai ce e in capatul celalalt. Aceasta a pasit precauta pe holul lung pana la o usa, nu stia unde duce asa ca a decis ca mai bine se intoarce, dar chair atunci a auzit niste pasi: printul si tatal sau intrau sa ia masa. Nu stia ce sa faca, trebuia sa se ascunda astfel a intrat repede pe usa aceea si a facut liniste. Atuncia nu i-a venit sa creada ce ii vedeau ochii : cel mai frumos grajd pe care il vazuse cu cei mai minunati caii pe care ii vazuse vreodata. Se simtea ca in paradis. Primul calut care a intampinat-o a fost D'Artagnan fiind cel mai mic si mai curios. La caii printului nu aveau voie alti oameni decat el . Ramalda s-a dus pe la fiecare si le-a dat iarba, zahar si ce mai avea prin buzunare. Intr-un sfarsit a ajuns la boxa lui Cezar, care a  aparut suparat, introvertit. S-a apropiat, a intrat langa el iar acesta s-a dat inapoi, era precaut. Ramalda a scos ultimul cubulet de zahar si un mar si i le-a intins. Vazand ca nu le vrea, le-a mancat ea.  Atunci Cezar a venit si i-a insfacat marul apoi s-a intors in coltul sau. Ramalda a realizat ca Cezar este jucaus, ca are spiritul unui cal iubitor si devodat. Incet, incet s-au apropiat, Cezar i-a lins mana Ramaldei si au devenit prieteni. Ramalda si-a petrecut toata dupamiaza acolo si ar mai fi stat daca nu auzea pasi . Si-a luat la revedere de la Cezar si a promis ca se va intoarce. Astfel a sarit pe geam si s-a intors acasa fara de fragi sau mure.
    Toata noapte s-a gandit numai la Cezar, iar a doua zi de dimineata a inceput sa adune toate merele si zaharul pe care l-a gasit si a pornit spre Cezar. Drumul era lung , dar merita! Ajunsa acolo a sarit pe geam si s-a dus direct la Cezar. Acesta cand a vazut-o a inceput sa faca galagie , iar Ramalda s-a speriat. A auzit pasi si a cautat un loc sa se ascunda. Cezar s-a asezat jos, iar ea s-a ascuns intre el si o gramada de fan. Acesta statea nemiscat, parca stia ce se intampla si stia ca trebuie sa isi apere prietena. Pana la urma printul a plecat, iar Ramalda si Cezar au ramas din nou singuri. Aceasta dorea mai mult totusi, dorea sa iasa sa se plimbe, sa ii arate lui Cezar ce inseamna viata adevarata.
     Astfel a doua zi, stiind ca printul si tatal sau pleaca la un carnaval in orasul invecinat si-a propus sa il scoata pe Cezar in natura. S-a trezit de dimineata devreme si a pornit spre castel. A descoperit cum poate deschide usile si sa iasa fara sa fie observata. Ajunsa cu Cezar, care parea cel mai fericit cal de pe pamant, in padure, i-a dat drumul. Acesta a inceput sa se zbenguie, sa se jace, iar dupa ce a terminat s-a intors in fata Ramaldei si a asteptat un semn, dar aceasta i-a aratat ca poate sa se joace in continuare. S-a urcat in spatele lui si au pornit amandoi la drum. Au inconjurat padurea si s-a distrat de minune. In ochii amandurora se citea fericirea . Din pacate ziua era pe sfarsite si fiecare trebuia sa se intoarca acasa. Ramalda si-a luat la revedere de la Cezar si l-a dus la grajd cu grija fara ca nimeni sa o vada. I-a promis din nou ca se va intoarce si a plecat. Astfel s-au vazut Cezar si Ramalda mult timp, fara ca nimeni sa stie, doar ei doi , fericiti si impliniti deoarece fiecare isi gasise jumatatea.
     Totusi Ramalda, fata de Cezar , realiza ca nu mai poate continua asa. Noaptea statea si se gandea cum sa procedeze, stia ca nu isi permite sa il cumpere pe Cezar si stia ca nu are cum sa il convinga pe print sa il ofere in dar. Stand asa nopti intregi pana la urma ii veni o idee. Daca se casatorea cu printul toti caii i-ar fi revenit ei, inclusiv Cezar. Era singura solutie! Dar cum sa se casatoreasca ea cu printul? Doar era print si nu oricine avea sansa sa vorbeasca cu el, dapai sa se casatoreasca. De asemenea ei nu ii place printul, il dispretuia deoarece isi tinea caii inchisi. Dupa inca cateva nopti a realizat ca nu se poate casatori cu printul. Singura solutie ramasa era sa il fure pe Cezar. Ea nu doarea sa faca rau nimanui, dar si ea isi dorea sa fie cu Cezar si si el cu ea, deci nu facea nimic rau. Asa ca a procedat ca in prima zi in care l-a scos pe Cezar, dar de data asta in loc sa il duca la castel l-a adus la ea acasa, ascuns de parintii ei. Au mai trecut cateva zile extrem de fericite pentru cei doi pana cand printul s-a intors si a observat lipsa calului sau. A anuntat tot satul si a anuntat de asemenea ca cel ce l-a luat va muri, i se va taia capul. Ramalda nu stia ce sa faca atunci cand a aflat vestea. Nu putea sa recunoasca, familia ei avea nevoie de ea la fel si Cezar. S-a hotarat sa fuga peste hotare unde nu o va gasi nimeni.
      L-a echipat pe Cezar si au pornit intr-o noapte furtunoasa, deoarece daca mai astepta mult era posibil sa o descopere printul. Pe drum si-a dat seama ca nu mai putea inainta din cauza vremii. S-a oprit la primul han de pe drum. L-a legat pe Cezar ascuns sub un acoperis si a intrat sa se incalzeasca un pic .Cand a deschis usa, fix in fata ei a aparut printul care isi cauta calul. Nu ii venea sa creada. Printul a interogat-o si pana la urma oamenii sai l-au descoperit e Cezar si l-au luat.
      Ramalda cu ochii in lacrimi il privea pe prietenul ei drag, Cezar cum se indeparteaza. Printul era atat de manios incat a hotarat sa ii taie capul chiar a doua zi. Pana atunci ea trebuia sa stea inchisa in subsol.
     Si veni si ziua aceea. Toti oamenii se adunasera, era un eveniment nemaivazut. Familia Ramaldei era sfasiata, dar nu avea ce face, era voia printului si a regelui. Totul era pregatit, trebuia doar sa vina printul. Acesta a venit calare pe Cezar, cu greu insa deoarece calul simtise ce se intampla si incerca sa impiedice venirea sa. Pana la urma calul a fost priponit bine , iar printul s-a apucat de treaba, de aranjat totul. Dupa discursul sau lung urma sa o omoare pe Ramalda. Aceasta nu isi pierduse speranta, s-a uitat in ochii lui Cezar si i-a zambit. Atunci acesta a inceput sa se agite pana cand a rupt toate franghiile cu care era legat. Dintr-un salt a ajuns pe platforma unde era printul si Ramalda. L-a daramat pe print, iar fata a sarit in spatele sau. Cezar a inceput sa alerge nebun, dar a fost oprit de oamenii regelui. Speranta lor murise cand s-au vazut inconjurati de o multime de oameni cu armele spre ei. Cezar inca incerca sa lupte, ranindu-se in franghiile ce erau aruncate asupra sa.
     Printul a observat toate acestea si si-a dat seama ca Cezar nu il ubeste pe el ci pe Ramalda. Instinctul de print ii spunea ca trebuie sa ii omoare pe amandoi, dar inima ii spunea ca trebuie sa ii lase sa traiasca ferciti impreuna. Deodata printul vedea lumea altfel. S-a apropiat de Ramalda si a indepartat oamenii si franghiile de pe Cezar. I-a apropiat pe cei doi si i-a facut semn fetei sa se urce. Cezar s-a asezat, iar Ramalda a urcat glorioasa pe spatele sau. Printul le-a ingaduit sa plece unde vor ei, departe spre apus si sa nu se mai intoarca decat daca le este dor de casa. Cei doi erau atat de fericiti nici nu se poate descrie. Au plecat fara sa mai stea sa puna intrebari. Cezar s-a intors dintr-odata si a zbughit-o unde a vazut cu ochii.
     Peste timp Ramalda i-a trimis printului o scrisoare si i-a spus ca totul este bine, i-a spus ca a facut un gest onorabil si ca nu il vor uita, nici ea nici Cezar. <3

Marcos si Juanito..

    "Maine va fi o zi mare...maine voi face ceva special pentru tine"  ii sopti Marcos stapanului sau in timp ce acesta dormea linistit in fan. "Cred si eu ca doarme, dupa atata munca merita un somn bun, dar totusi eu nu ma pot abtine"..astfel Marcos , dintr-o-data, necheaza rasunator, destul cat sa isi trezeasca stapanul. Acesta , speriat, se ridica repede -Ce s-a intamplat, Marcos?! - Atunci calul s-a asezat inapoi in boxa lui ca si cum nimic nu s-a intamplat, ei bine asa era Marcos, nu poate sta linistit niciun moment, totul trebuie sa fie depsre el, sa fie mereu bagat in seama...Deci..acesta este Marcos!..
      A doua zi Juanito s-a ridicat cu greu din asternutul de fan si a inceput sa se pregateasca pentru concurs . Da, astazi era ziua marelui concurs la care particip si eu !  Astazi trebuie sa ii arat stapanului meu ca desi nu am dormit toata noaptea nici eu nici el putem sa castigam premiul cel mare . Am emotii, nu este usor, si mi-e teama sa nu ma apuce iarasi hazul, si sa nu ma pot concentra...Juanito e aproape  gata deci urmez eu. Il vad cum se apropie de mine cu saua, cu periile si hamul si ma iau si mai tare fiorii..Ajuns la mine, ma curata bine de tot, si ma echipeaza - eram gata!. Cu cat ma apropiam mai tare de masina cu atat inima imi batea mai puternic, dar nu puteam sa il dezamagesc pe cel ce ma hraneste si ma ingrijeste.
      Nici nu stiu cat am mers, sau pe unde am mers, deoarece mintea mea era doar la ce trebuia sa fac, pasii ce trebuia sa ii execut. Juanito deschide usa si ma trage cu putere afara. Am ajuns in marele oras, plin de fel de fel de oameni, mai bogati, mai saraci, vanzatori, serifi si multe altele. Toata lumea era agitata, dar eu trebuia sa imi pastrez calmul, sa fiu pregatit atat fizic cat si mental. Mai era o ora pana la spectacol, aveam timp sa imi pun ordine in ganduri.. Am ajuns in boxa mea pregatita special si am inceput sa reflectez la antrenamentele facute de mii de ori . Nu am apucat nici 5 minute sa cad pe ganduri deoarece din afara grajdului au inceput sa se auda sunete ingrozitoare, bubuituri, tipete..Din cele auzite se apropia El Santo, spus si "Spaima" ..Atunci pe usa a intrat cel mai mare cal pe care il vazusem pana atunci. Negru, cu coama pana la bot, batant din copita cu putere in betonul din grajd. Era legat din 7 parti, cu tot felul de franghii si tinut de 10 oameni pentru a nu scapa. Arata ca si un monstru. Doar cand te privea, cu ochii aceia plini de ura te trecea un fior prin tot corpul. Apoi am aflat ca va trebui sa concurez cu el. Nu era de ajuns ca aveam emotii, ca nici un amarat nu puteam sa inving, acum va trebui sa il inving pe campion. Nu era cea mai buna zi a mea.
         Juanito mi-a adus apa, apoi mi-a soptit ca incepem. Nu ma simteam pregatit, dar el imi tot spunea ca va fi bine, ca nu e greu, vom reusi...Pacat ca nu puteam crede nici-o vorba de a sa. Am ajuns la intrarea in teren. Sariturile ce trebuiau executate mi se pareau mult mai grele ca la antrenament, desi era la fel. Juanito si-a strans picioarele sale slabe pe langa burta mea, a luat darlogii in mana si m-a incurajat spunandu-mi :"Hai ca putem sa o facem!" Mi-am amintit atunci cum tatal meu nu si-a lasat balta stapanul in aceste momente, si ca asta trebuie sa fac si eu, trebuie sa uit de emotii sa trec peste nesiguranta si sa sar acele obstacole.
       Si am pornit! Pasii mei trebuiau sa fie corecti, perfecti, dar parca mintea mea imi soptea numai sa ma impiedic. Din fericire nu m-am impiedicat si am reusit sa sar primul obstacol. Lumea a aplaudat iar eu m-am simtit usurat pentru 2 secunde pana cand am vazut urmatoarea bara. Juanito era atent la mine si imi soptea pasii ce trebuia sa ii fac, dar parca vorbele sale formau o galagie din care nu intelegeam nimic. Ma incalzisem deja la ultimul obstacol, ochii aproape mi se inchideau, eram intr-o stare in care tot ce voiam era sa ma intorc, sa fug din nou liber pe campuri , dar Juanito nu m-a lasat.. Pulpele sale m-au strans tare si mi-au dat un impuls, am stiut ca trebuia sa pornesc. Galopul meu aproape imi scapa de sub control, fiecare pas imi dadea impreisa ca voi cadea. Ma apropiam repede de cele 3 bare, iar Juanito era pregatit pentru momentul nostru de glorie, dar eu in adancul meu simteam ca nu pot face asta, nu puteam sa ii ofer acel moment de glorie. Juanito a simtit ca incetinesc, mi-a dat pinteni, m-a incurajat , dar eu nu voiam sa il stanjenesc, nu voiam sa cad rusinos in fata lumii. M-am intors fix in fata obstacolului si am iesit din teren. Juanito era sigur ca putem face asta, dar mie mi-era teama. Nu cred ca m-a inteles, era atat de suparat cand el, Santo a fost anuntat catsigator. Atunci am vazut in ochii lui Juanito dezamgirea pe care nu o mai vazusem pana atunci. Nu puteam sa ii explic nimc, nu puteam face nimic. Am ajuns in boxa mea de acasa, dar Juanito, in loc sa doarma in fan cu mine , cum obisnuia a plecat. S-a mai intors abia a doua zi la rasarit. Nu stiu unde fusese, dar nici nu ma interesa.
         A venit sa imi dea de mancare, eu i-am lins mana, am incercat sa ma aporpii dar mi-a inchis usa in bot. Ma simteam parasit, Juanito al meu nu mai era la fel si stiam ca e vina mea. Ar fi trebuit sa fac acea saritura. Nu ar fi trebuit sa ma tem daca el mi-a zis ca pot sa o fac. Nu aveam pofta de mancare, nu puteam nici sa beau apa. Dupa o zi de gandire si framantare am relizat ca nu pot trai astfel, m-am hotarat ca asta se va schimba azi. Cand a venit sa imi aduca apa din nou am inceput sa sar, sa lovesc, incat sa ies de acolo. Am reusit sa ajung in padure urmat de Juanito exact cum voiam. Nu stiam exact ce fac, stiam doar ca trebuie sa ii demonstrez ca pot! Crengile din fata mea pareau inalte, asa ca mi-am luat inima in dinti si in galopul acela nebun mam apropiat de ele. Eram gata sa sar, Juanito se uita la mine si nu intelegea ce se intampla. Am ajuns in fata crengilor si mi-a ridicat cu putere picioarele. Am simtit vantul ce imi batea in coama, iar la un moment dat eram deasupra pamantului, apoi eram dupa crengi. Reusisem! Sarisem peste crengile acelea fara teama, fara emotii. Juanito a alergat spre mine si mi-a apucat capul in mainile lui. M-a sarutat pe frunte si s-a uitat cu bucurie in ochii mei . Am mers acasa impreuna, alergand si pregatiti pentru urmatorul concurs.
        Au urmat multe concursuri castigate apoi ! <3

Because you make me believe in myself..

    Vine un moment in viata ta cand trebuie sa alegi, cand trebuie sa fi cat se poate de adult si sa decizi cum va fi de acum inainte viata ta...si stai si te gandesti , cum e mai bine si realizezi ca ai de pierdut orice ai alege si totusi nu poti trece peste, nu poti renunta si sa pleci undeva departe de tot si toate. Nu mai poti face nimic , gandul ti-e mereu altundeva si te pierzi , vrei ca totul sa se termine aici, sa o iei de la inceput sperand ca nu vei ma face aceleasi greseli. Cand vezi ca ai ranit pe cineva si nu ai vrut, cand ti atat de mult la ea incat te-ai duce in momentul ala la usa si ai strange-o in brate, dar nu poti. Si totusi simti ca e un gol , ca nu poti traii fara privirea, rasul ei, fara ea pur si simplu. Stai seara si parca ai suna-o dar iti amintesti cu durere ca nu poti face asta , ce ii spui, nu ai curajul sa spui imi pare rau si cauti solutii , dar nimic.
    Momentul cand ajungi la o rascruce..unul din drumuri este atat de tentant, parca nu ai mai pleca de acolo, dar nu poti traii cu golul in inima astfel te indrepti in partea cealalta, cea calda, iubitoare,cu zambetul si privirea ei...Si speri ca te va ierta , speri ca  va fi ca la inceput, dar nu stii ce sa faci, nu intelegi si simti ca totul se duce de rapa. "Cum sa traiesc fara persoana la care ma gandesc prima data cand sunt trista, ma gandesc ca vreau sa fiu cu ea, sau cand sunt bucuros, tot cu ea vreau sa fiu, cum sa traiesc fara ea daca gandul meu e mereu acolo la ea?" Sti ce ai de ales, sti ca asta vrei, ca nu poti renunta la iubire in favoarea maretiei. Si plangi seri intregi si te uiti in oglinda, vorbesti cu tine ca si cum i-ai spune ei, ai totul pregatit, dar cand reusesti sa iti iei inima in dinti si sa suni parca totul se uita; inchizi si incepi sa plangi din nou. Sti ce ai de facut, sti ca asta vrei, o vrei inapoi. La cine sa te mai gandesti, unde mai pleci cand simti ca nu mai poti daca ea nu mai e? Iti pierzi speranta si crezi ca nu te va ierta, ca nu mai poti face nimic; si atunci? ce se intampla atunci cand simti ca nu mai poti face nimic? Realizezi ca viata ta e pustie si din nou dai totul afara in fata oglinzii in loc sa ii spui ce simti..e trist, ea nu stie ca tu plangi sau suferi, daca nu ii spui..
      Si totusi aceasta tristete este strapunsa de un semn, un semn de la ea care te face sa plangi din nou, de fericire...simti ca viata a e plina din nou cand vezi ca totul se poate repara atunci cand vrei asta cu adevarat. Vorbiti din nou si ai sta cu ea la telefon o zi intreaga , parca in momentul ala vrei sa fie acolo sa ii spui cat de mult o iubesti sa ii spui ce simti cu adevarat, sa nu creada ca nu iti pasa.. Cand insfarsit va vedeti si viata ta revine la normal  si sti ca ai face orice sa nu se mai intample asta din nou, sa nu va ai despartiti. In momentul acela sti sigur ca oriunde s-ar duce ai merge si tu si ca nu o vei mai lasa niciodaa balta. Momentele cand lumea se sfarsea au disparut deoarece ai simtit ca ii pasa si ei si ca poti din nou sa o imbratisezi, sa o auzi cum rade si sa o suni cand ti-e greu. Bucuria este atat de mare , nici nu iti poti imagina....este mai mare decat tristetea simtita de tine cand v-ati departat, chiar daca simteai ca ceva nu e in regula ai continuat sa crezi ca se va repara de la sine, ei bine ai observat apoi ca nu este asa de usor. Trebuie sa stie ca nu mai vrei sa o ranesti niciodata, sa ca nu ai face-o intentionat nicodata. Sa stie ca ti la ea si ca nu iti poti imagina lumea fara ea. Intradevar suferinta este mare, dar mereu va merita pentru o persoana ca ea.Si in fiecare dimineata viata ta e mai frumoasa deoarece sti ca orice ar fi nu te-ar parasi, e acolo pentru tine si tu faci tot posibilul sa simta si ea acelasi lucru..Si speri ca si ea stie cat de mult o iubesti.. <3

http://www.youtube.com/watch?v=wWIldUXMixE

~Dream Horse...Claude~

           Era o zi insorita, Claude a deschis ochii odata cu rasaritul soarelui; acum alerga pe campie bucurandu-se de adierea primaverii. Toata iarna nu s-a aratat nici un pic de pamant, era totul acoperit de zapada.. Acum ca a sosit primavara este liber sa zburde toata ziua , din zori pana la apus.
         Copitele sale atingeau usor pamantul de parca nici nu calca pe acolo. Galopa in jurul lacului, fara nico grija, liber, puternic si in acelasi timp gratios. Picioarele sale formau un semicerc perfect in acel galop intins. Deodata dintr-un copac coboara o veverita care vine pana sub nasul lui Claude. acesta o miroase, o priveste uimit, confuz, si pana la urma o imbranceste un pic mai incolo si ii intoarce spatele. Claude nu accepta pe altcinvea in campia lui. Veverita insista totusi sa il cunoasca pe noul manz ; astfel din doua sarituri ajunge pe spatele sau. Acesta simte imediat mica faptura si incepe sa se agite si sa sara , numai pentru a scapa de veverita care pentru el era un pericol, un necunoscut. In final vede ca nu are sanse sa goneasca veverita si se asaza in iarba moale, langa apa. atunci veverita coboara in fata lui . Claude se uita la ea , inclina capul, iar in timp ce coama sa ii acoperea ochii veverita pleaca. Intr-o clipa s-a facut nevazuta in padure. Claude a ramas cu privirea atintita spre copaci asteptand ca veverita sa reapara; acum voia intr-adevar sa o cunoasca, sa isi dea seama ce e cu ea. La un moment dat realizeaza ca nu se mai intoarce si pleaca pe partea cealalta a lacului, prin apa. Trapul sau usor facea stropii de apa sa para ca zburau in jurul sau. Si-a coborat pentru un moment capul spre apa si s-a uitat in reflexie. S-a inclinat in dreapta , apoi in stanga , apoi a plecat gratios spre mal. Pe jos a gasit un mar paduret, nu stia exact ce este , l-a mirosit, a rupt o bucatica apoi l-a mancat pe tot. A inceput sa miroasa aerul, iarba...mai voia mere. Nu stia de unde vin asa ca a mers drept inainte spre padure. Cand a ajuns la marginea padurii s-a oprit, l-a cuprins o adiere rece; s-a dat un pas in spate, s-a uitat imprejur si a pornit incet si atent in padurea necunoscuta de el inca. Copitele sale lasau urme adanci in noroiul care se formase dupa zapada cea mare. Aici nu mai era ca in campia cea frumoasa si insorita. razele soarelui nu patrundeau atat de puternic in padure astfel era frig si batea vantul. Claude inainta cu teama printre copacii uriasi. Pana la urma a descoperit un copac mai la lumina unde a gasit si merele. A inceput sa manance cu viteza pana cand deodata s-a oprit cu privirea atintita in adancul codrului. Auzise un sunet de frunze fosnind. Urechile sale se indreptau acum spre fiecare sunet, oricat de mic ar fi fost. Nu era pregatit sa se apere singur, si nici nu stia ce fel de creaturi sunt in padure. Din tufisul care fosnea iese tiptil veverita, acea veverita care l-a speriat si in campie. Era o faptura mica care dorea doar sa il cunoasca, nu voia sa ii faca rau. Claude si-a dat seama cine e si a alergat spre ea, aceasta cand l-a vazut ca vine in viteza s-a ascuns inapoi in tufa. Calul a scotocit cu botul sau si a rupt niste crengi, din ele a iesit capul veveritei. Aceatsa s-a urcat pe botul sau , apoi pe cap. Claude era confuz, nu stia unde a disparut iar veverita. Pana la urma s-a asezat , iar faptura a reaparut in fata lui. Aerul cald al narilor calului ii fluturau blanita veveritei. Aceasta a scos din iarba un mar si i l-a intins lui Claude, a stat un pic, apoi l-a inhatat intr-o secunda. In momentul acela amandoi stiau ca pot avea incredere unul in altul , ca nu prezinta niciun fel de pericol unul pentru celalalt, sau o amenintare. Ochii calului s-au inseninat, iar veverita s-a apropiat si s-a lipit de botul sau. Claude s-a intins si el pe iarba si a inceput sa se rosogoleasca, s-a ridicat , a inceput sa alerge , se fugarea cu veverita , se jucau in toate felurile. Claude era atat de fericit, necheza si sarea in toata partile. Veverita cand mai sarea cand se mai pitea prin iarba cand se mai urca pe spatele calului. 

               Spre seara Claude s-a intors singur in poienita, s-a intins la locul lui de langa lac si a privit apusul. si-a indreptat botul spre cer, a inchis ochii si a adormit culcat pe o parte in iarba moale.