Astazi, joi, 14 iunie , este o zi incarcata. Bine ar fi fost daca vremea era de partea mea, dar nu a fost. Trebuie sa trecem peste. Daca am lasa cativa nori, sau cativa picuri de ploaie sa ne opreasca ar insemna ca suntem slabi, ca societatea ne-a inmuiat. Whatever...Timpul trecea foarte repede, parca fugea de mine. As vrea ca din cand in cand sa se opreasca pentru cateva secunde ca sa imi trag rasuflarea, din pacate timpul nu asculta de mine, nu asculta de nimeni, e independent. Toata dimineata aceea a fost intunecata de parca soarele a disparut si nu o sa se mai intoarca niciodata. Toata tensiunea se agrava din cauza limbile ceasului care nu mai erau unde trebuie si din cauza patului moale care ma atragea spre el.
Intr-un final, nu stiu cum, m-am trezit pe drum spre scoala, in acea zi posomorata de vara. Camasa abea calcata se sifona cu fiecare pas pe care il faceam. Fata mea palida, machiata discret era si mai adormita, de parca nu dormisem cu o seara in urma. Treptele din scoala erau interminabile, se luptau cu mine si ma impingeau spre iesire. Am ajuns pana la urma in sala 14, unde colegii mei pregatisera sucurile si asezasera mesele si scaunele pentru invitati. Ora 10 30 a venit mai repede decat ne-am fi asteptat. Festivitatea incepuse. Domnul diriginte , cu discursurile sale emotionante impresiona spectatorii. Noi il priveam ca si cum ne-ar fi interesat ce spune, cand de fapt cu totii stim ca nu era asa. Dupa inmanarea diplomelor am cantat cantecul pregatit in orele de germana. Chiar ne atingea sufletul acel cantec,, modificat de noi , deoarece e greu sa treci peste etapa copilariei tale. Emotiile s-au mai risipit can dam inceput sa mancam prajituri.
Serbarea ultimului clopotel s-a sfarsit repede, dar a fost emotionanta si interesanta. Profesorii s-au simtit bine si noi ne-am bucurat cantand impreuna.
