Aici este un centru de agrement, cae pe langa pescuit, practica si echitatia. Pasiunea mea pentru cai cred ca a existat din totdeauna, dar s-a aprins mai tare cand am ajuns la mare acum cativa ani si am atins un calut de la una din trasurile care se plimbau prin statiune. Numele ei era Stela. Mi-a placut atat de mult privirea ei, si cat de frumoasa era, incat m-am hotarat ca vreau sa fac echitatie. Si totusi nu gaseam pe nicaieri un loc potrivit pentru asa ceva, pana cand, dupa vreo 5 ani am descoperit acest loc magic.
Cand m-a anuntat mama ca a aflat de un centru de echitatie aproape de Brasov, si ca e dispusa sa mergem am simtit o mare bucurie. Prima data am crezut ca tot ce trebuie sa faci este sa te urci pe cal si sa stai , iar el face toata treaba, dar nu a fost asa de loc. Aici incepe povestea mea despre aceste fapturi mirifice : CAII.
Am ajuns acolo intr-o zi insorita de vara. Cand am coborat din masina am vazut in fata mea un peisaj de basm. O campie inconjurata de apa, iar in fata mea zburdau poneii, era un peisaj care merita pictat din toate unghiurile posibile. Am inaintat spre foisorul din fata noastra de langa manejul cailor in care se afla instructoarea cu un cal alb cu un fel de pistrui gri pe el , care mergem gratiosin jurul gardului.
Dupa introducerile de rigoare am vazut ca din grajdurile indepartate se apropie un cal negru si unul alb. Pe urma am aflta ca ii chema Nero respectiv Sisi. Erau incredibil de frumosi, si mari desigur. Cand i-am vazut venind spre stanoaga unde trebuiau legati m-a cuprins o frica si o bucurie in acelasi timp. Dupa ce au fost legati urma sa li se puna saua si capastrul . M-am apropiat de Nero, cel pe crae urma sa incalec eu, Avea niste ochi mari si negri, care parca te priveau in suflet. L-am mangaiat pe crestet, si dupa pe botul care era atat de fin. Instructoarea a venit langa mine si mi-a zis sa imi reglez scaritele, eu eram confuza. Pana la urma le-a reglat ea si m-a ajutat sa incalec, deoarece eu nu stiam absolut nimic , nu stiam cum trebuie sa ma urc in sa sau ce trebuioe sa fac mai departe. intr-un sfarsit eram sus, totul parea deiferit de acolo, cred ca imi era si firca, deoarece nu aveam de ce sa ma tin, trebuia sa stau acolo si sa tin darlogii in mana, dar simteam ca voi cadea pe o parte si totusi toti m-au asigurat ca nu se poate asa ceva. M-am mai linistit un pic pana cand s-a urcta si instructoarea pe cal si am pornit. Eu doar stateam acolo pe Nero, care se tinea dupa Sisi. Eram foarte incordata si nu stiam ce sa mai fac. Instructoarea mi-a zis ca nu am de ce sa imi afc griji , sa ma relaxez- pana la urma m-am calmat si m-am asezat mai confortabil. Am facut la pas o tura de balta, era magic. Simteam cum se misca Nero si era o senzatie pe care nu o mai avusesem inainte. Din cate am aflat era o miscare specifica pe care trebuia sa o faci in timp ce stateai pe spatele calului. Din pacate mie miscare aceea din bazin nu imi intra in cap deloc. Dupa jumatate de ora de plimbare la pas deja eram in apele mele, nu mai eram incordata ba chiar am dat drumul la unul din darlogi si am mers doar cu o mana , ceea ce atunci pentru mine era o relizare mare. Instructoarea si-a dat seama ca parca incep sa ma plictisesc un pic asa ca a propus sa pornim intr-un ritm mai alert, adica trapul, una din aliurile calului. Eu am fost de acord, deoarece eu sunt o iubitoare a vitezei. Din doua sunete ale gurii Sisi si Nero au pornit la trap. Este un fel de alrgat dar mai domol, calul te salta in sa la acest pas, astfel ca trebuie sa executi alta miscare care contine si picioarele de data asta. Mi sa parut un cosmar cand am vazut ca incep sa sar ca o minge in sa, nu era o senzatie placuta deloc. Urmatoare jumatate de ora am mers si pas si trap si a fost extraordinar.
Cand am ajuns in poienita nu mai puteam sa descalec. Ma dureau picioarele destul de tare, Cand m-am dat jos aratam ca un cowboy adevarat, deoarece picioarele mele stateau ca doua paranteze. Mi-a revenit incet incet in vreo 10 minute. Si totusi toata durerea a meritat cu siguranta, a fost cred ca cea mai frumoasa zi din viata mea de pana atunci. Mi se inplinise visul, sa calaresc.
De atunci am mers in fiecare weekend, si m-am imprietenit cu calutii si cu oamenii de acolo. Era incredibil tot ce se intampla. Am invatat tot felul de lucruri, nu ma asteptam sa am ce invata, credeam ca sa calaresti e chiar plictisitor, dar defapt este cel mai frumos lucru posbil, pentru mine cel putin.
Cand ma gandesc ca acuma nu mai am absolut nicio problema, desigur de invatat mai am , dar nu imi mai e frica de nimic. Cum ajung acolo ma duc la toti caluti le dau sa manance si ma joc cu ei. Cand incalec si mergem sa calarim, nimic nu ma mai poate opri , sunt in lumea mea, doar eu si calul meu. Abea astept sa merg acolo din nou, deoarece am inteles ca s-ar putea sa mergem intr-o excursie de 2 ore, numai calare. Ar fi extraordinar, sa calarim continuu 2 ore pe campurile acele acoperit de omat.
